Bine ați venit!

Încă din perioada interbelică au existat preocupări arheologice, pentru acest spațiu, unde gândești, că timpul s-a oprit în loc, devenind un spectator purtat prin diferite epoci istorice. Peste tot pe ogoarele proaspăt arate, sau pe pajiștile străbătute de către un pârâu, poți observa pe arătură, sau prin iarba ridicată de mușuroaie, urme ale omului preistoric. După cum o să puteți observa in acest material, inca din 1927 au fost identificate cinci așezări neolitice de către domnul învățător D. Atudorei, director al școlii primare din satul Hândrești (Oțeleni).
Această activitate a fost continuată și de alți profesori printre care enumerăm pe domnul profesor Vasile Murărescu și Mihai Gabriel Vasilencu. În perioada 2011-2013 au fost identificate de tânărul profesor Mihai Gabriel Vasilencu, peste 15 așezări din diferite epoci istorice în împrejurimile satului Hândrești. Acestea au fost cartate în data de 10. 11. 2012 cu sprijinul Facultății de Istorie, Univ. Al. I. Cuza, Iași reprezentată prin domnul lect. univ. dr. Vasile Cotiugă.

          Siturile au fost cercetate doar la suprafață (prospecțiuni periegheze) , iar materialul a fost găsit doar pe arătură (de văzut Tăblițele de la Hândrești, Oțeleni). Nu s-au efectuat săpaturi arheologice și nici sondaje arheologice.

DE UNDE A VENIT IDEEA ÎNFIINȚĂRII MUZEULUI DIN ROMAN?

(am extras din lucrarea domnului Vasile Ursachi, Muzeul de Istorie din Roman 50 de Ani cu tot cu precizarea facută de d-lui, scrisoarea de îndemn la identificarea vestigiilor și cunoașterii istoriei spațiului românesc, a învățătorului D. Atudorei)

“Ideea organizării unui muzeu judeţean la Roman a apărut în cel de al treilea deceniu al secolului al XX-lea exprimată într-un articol din revista Cronica Romanului nr. 1 din noiembrie 1927, scris de învăţătorul D. Atudorei, director al şcolii primare din satul Hândreşti (Oţeleni), jud. Roman, în care îşi exprima punctul de vedere faţă de istoria patriei, rolul învăţătorilor în cunoaşterea acesteia, mai ales prin contribuţia lor la descoperirea unor aşezări preistorice. Frumuseţea acestui articol mă îndeamnă să-l redau în întregime, deşi el a fost publicat de curând în revista Memoria Antiquitatis. D. Atudorei este primul din intelectualii satelor care îşi exprimă dorinţa în scris de a se deschide la Roman un muzeu de istorie. Tot el aminteşte aici şi de Const. Dascălu, ca specialist în arheologie la care se poate apela pentru verificarea şi datarea materialelor descoperite pe teren”. (Vasile Ursachi)

SCRISOARE

„Staţiuni preistorice

Istoria poporului nostru privitoare la naşterea lui şi la popoarele de dinaintea lui aşa cum o găsim scrisă la Herodot, Strabo, Amianus Marcellinus ş. a., e tare nelămurită. Fie că cei ce scriau istoria pe acele timpuri o scriau după auzite de la cei aduşi de căile comerciale ori expediţiunile militare ce trecuse Dunărea şi luase contact cu popoarele ce locuiau în câmpia Munteniei, fie că scriau după spusa celor ce ajungeau sclavi ori prizonieri adăogând şi imigraţia lor. Aşa se explică confuzia ce o fac mai totdeauna între popoarele ce au locuit

statornic pământul ţării noastre. Până şi istorici mai noi care s-au condus numai după isvoare scrise, încurcă firul neamurilor făcând confuzie între unii şi alţii ca nume, întindere şi obicee. De aceea pentru Greci strămoşii noştri sunt Geţi; pentru Romani sunt Daci; iar pentru Traci, Iliri. Noi adaptaţi la cultura Latină scriem şi învăţăm pe alţii, că strămoşii noştri aborigeni sunt Dacii.

Străvechii Daci au alcătuit ăn vechimea îndepărtată o putere răsboinică ce şi-a întins stăpânirea peste o mare parte a lumii vechi. Dela Nipru (Boryothenes) la Alpi şi Oder (Viaduas) şi de la Vistula la Balcani şi Adriatica.

Pretutindeni prin cuceririle lor – mai cu osebire sub Burebista – odată cu puterea armelor duceau şi civilizaţia Dacică. Civilizaţia lor de natură paşnică, îngăduitoare şi aşezată isvorând din credinţa într-un singur Dumnezeu şi nemurirea sufletului o găsim răspândită şi admirată nu numai de popoare inferioare contemporane ci şi de Grecii vechi cari scriau nu fără mirare de „Geţii cei nemuritori”. Istoria Daciei e strâns legată de istoria imperiului roman de răsărit.

Până la 275 d.Hr. la părăsirea ei de către Aurelian (270 – 275 d.Hr.) isvoare fie Greceşti fie Romane aduc ştiri despre Daci şi neamurile lor. După părăsirea Daciei şi retragerea Legiunilor şi funcţionarilor romani dincolo de Dunăre urmează un timp de 10 – 11 secole în care isvoarele despre daci şi coloniştii Romani rămaşi sub barbarii ce năvăleau din N şi E nu pomenesc lămurit mai nimic, lumea romană ştiind după spusele oficialilor că Dunărea-i hotarul de la N şi E şi că toată populaţia a fost trecută peste Dunăre în

„Dacia Aureliană”.

În acest timp, timp de mari mişcări de popoare nomade, atrase de mirajul bogăţiilor din Dacia, Macedonia şi Grecia, pământul Daciei Traiane a fost cutreerat de zeci de triburi barbare care mânaţi ca de vânt goneau către M. Z. şi răsărit. Unele triburi se opreau mai mult timp într-un loc se aşezau oarecum, apucându-se de lucrul pământului întemeind cu Daco-Romanii rămaşi în majoritate pe loc în Dacia, câte un început de civilizaţie proprie. Despre aceste năvăliri şi începuturi ne vorbesc câteva isvoare istorice. Dar năvăliri au fost înainte de venirea Romanilor.

Peste civilizaţia întemeiată de unii au năvălit alţii, dărămând şi distrugând prin foc mistuitor orice urmă de locuinţe, iar pe localnici împingându-i în alte locuri către A. ori Răsărit. S-au stabilit pe pământul Daciei trei mari epoci de civilizaţie şi cultură progresivă corespunzătoare la trei serii de deplasări de popoare. Peste neoliticii cu ceramica bandată (Thraco-Scito-Daci) cu picturi şi incizii şi care încercase a se pune în curent cu progresele făcute de cei ce stăpâneau meşteşugul de a lucra bronzul – eneolitic – vin oamenii bronzului (Ibero-Liguro-Pelasgii) de neam indo-germanic care timp de alt mileniu întemeiază o cultură şi o civilizaţie tot mai ridicată. Peste ei vin după alt mileniu Celto-Umbro-Cimero-Achaei (reprezentanţii rasei Alpine) oamenii fierului dând iarăşi, după ce distrug civilizaţia existentă, o civilizaţie a fierului. Se datează ceramica bandată de aprox. 3000 ani a. Hr. N. Densuşianu vorbeşte în „Dacia Preistorică” de o civilizaţie şi mai veche aceia Pelasgilor antemergătoare chiar celuia din Laţium şi din care s’ar trage dialectele neo-latine. Strămoşii noştri Romani încă din timpul împăratului Tiberiu (578-582 a Hr.) au început a trece Danuviul pentru a găsi noui pământuri bune de pieţe de arat şi noui pieţe de desfacere a produselor imperiului. Răsboaiele lui Traian n’au luat începutul ci sfârşitul romanizării Daciei.

Localnicii vechei Dacii nu erau popoare barbare aşa cum istoricii vechi–Greci mai cu deosebire – îi numesc. Cunoscute Dacii şi fraţii lor Sciţii civilizaţia Grecilor care cu mult înainte de ivirea romanilor la Dunăre întemeiase o civilizaţie la Mare, Dunăre şi în sus pe cursul mai fiecărei ape ce-şi varsă undele în Dunăre şi Marea Neagră. Cercetări mai noi arată că aici la Dunăre ş’a desvoltat de către aceşti „barbari” Daco- Geto-Sciţi o civilizaţie proprie a cărei urme dovedesc superioritatea faţă de chiar apusul adăpostit de invaziile răsăritului. Ţara noastră aşa cum a ieşit din războiul pentru întregire întruneşte la un loc pe aproape toţi fii ei cu pământurile ce au locuit statornic strămoşii noştri Daci şi pe care pământuri s´au perindat în decursul vremurilor patru civilizaţii preistorice: Pelasgă, Greacă, Scito-Geto-Dacă şi Romană. În pământul ei stau închise mărturiile civilizaţiilor ce s’au perindat civilizaţii de care ne simţim mândri şi afectaţi ca aparţinând strămoşilor noştri care au locuit statornic aceste locuri şi nu au venit în sec. XI – XII din Sud, aşa cum duşmanii noştri mai stăruiesc a susţine.

În lipsa isvoarelor istorice scrise din perioada sec. III a. Hr. XII d.Hr. isvoare care să ne înfăţişeze intens viaţa continuă desfăşurată de strămoşii noştri în aceste locuri cu toate talazurile barbare ce au trecut ca apele de primăvară peste ei, ne vedem siliţi a recurge la urmele lăsate de ei pe pământul ce l-au locuit şi cu cercetarea cărora se ocupă o ştiinţă nouă Arheologia Preistorică. În ţara noastră această ramură ştiinţifică împreună cu Preistoria sunt abia la începutul lor. E o datorie impusă de conştiinţa de neam pe lângă dragostea pentru natură şi ştiinţă ca orice român să cerceteze colţul de pământ pe care stă şi-şi duce traiul spre a descoperi urmele acelor mai vechi civilizaţii, aducându-le la cunoştinţa celor pregătiţi pentru aceasta. A fost un timp când populaţia Daciei era aşa de înfloritoare încât aşezările de sate – străvechile „Dave” a căror urme se găsesc până în Silezia şi Oderul Germaniei – erau aşa de dese încât nu poate mira pe nimeni dacă mai la tot pasul găseşte urmele lor, iar mai adânc în pământ dovezile reale despre existenţa şi civilizaţia lor. Această datorie vine în primul rând când preoţilor şi învăţătorilor – mai ales învăţătorii în excursiunile şcolare – care pot cerceta orice colţ din jurul satelor lor. Către ei îndrept aceste rânduri cu intenţia de a le trezi dragostea pentru aceste cercetări cât şi a-i scuti întrucâtva de dibuiala inerentă oricărui om ce nu-i pregătit, pentru un anume lucru, dar

de la care se cere a-l săvârşi. Cercetaţi legendele locuitorilor de astăzi despre „urieşii pământului”, despre comori găsite, despre cetăţi dela Ştefan Vodă – căci sătenii noştri pun pe socoteala acestui ecou toate urmele de viaţă veche şi nouă.

Observaţi şi cercetaţi dealurile mai ridicate în special înnălţimile lor; o surpătură de deal, fundul unei văi, rupturile făcute de ape pe coastele dealurilor; săpăturile mai adânc făcute pentru nevoi casnice, căci în toate puteţi descoperi mărturia acestor aşezări. În arăturile de primăvară plugul scoate de cele mai multe ori la iveală, cioburi de oale, câte o monedă, bucăţi de argilă arsă ori alte lucruri. Pe islazuri unde plugul n’a tras brazdă observaţi ţărâna adusă din fund la suprafaţă de către Cârtiţe (Sobolul) ori Şobolanii de câmp (Hârciogul) căci mai întotdeauna aceşti săpători subterani aduc la suprafaţă ceva din micile resturi de vase ori argilă arsă din vălătucii vechilor locuinţe preistorice. Un deal pentru a intra în presupunerile D-stră trebue să îndeplinească cam aceste condiţiuni: 1. Să fie ridicat ca înălţimile din jur. 2. Să aibă un orizont de vedere cât mai larg. 3. Să fie în apropiere (dacă nu alături) de o apă. 4. Să aibă în spate un platou bun pentru agricultură. 5. Să poată fi lesne apărat. La mai toate aceste dealuri veţi vedea în partea dinspre apă valuri de pământ iar înnapoi pe platou o movilă ori două sau urme de şanţuri. Amintiţi-vă că pe timpuri apa era mult mai abondentă şi că pe mai toate văile adânci de azi aşa zisele „căldări marine sarmatice” era apă. Un deal în aşa condiţiuni are închis în pământul lui urme preistorice. În locurile ce v’ar da asemenea mărturii – o staţiune preistorică – veţi face săpături pentru a vă convinge de materialul ce conţine. Totdeauna ceramica (olărie) pictată şi obiectele mai interesante din punct de vedere ştiinţific le veţi găsi la adâncime (2,30 – 3m). Odată ce v’aţi făcut convingerea că sunteţi în adevăr în o staţiune preistorică anunţaţi Prefectura de judeţ – oficial – şi pe D-l C. Dascălu directorul liceului din Roman care e singurul în partea locului ce a făcut studii de Arheologie preistorică în ţară şi străinătate, deci are competenţe şi în măsură a se pronunţa asupra valorii ştiinţifice şi istorice a descoperirii D-tre. La această anunţare vă obligă Legea Naţionalizării Solului şi Legea Monumentelor Istorice. Veţi lua măsuri ca profanii să nu scormonească pământul zicând că umblă după „Comoară” căci se poate să vă distrugă cel mai interesant material. Locurile acestea din moment ce prezintă importanţă istorică pot fi la cererea Comisiunii Monumentelor Istorice expropriate şi declarate Monument Istoric. Săpături întinse şi profunde nu puteţi face decât cu autorizaţiunea Comisiunei Mon. Istorice şi care nu dă atari autorizaţiuni decât la oameni cu studii şi practică în această direcţiune. Odată descoperită o staţiune, apoi în jurul ei veţi mai găsi şi altele căci satele vechilor preistorici nu se găseau niciodată izolate. O casă preistorică are dimensiunile de 2 pe 2m şi sunt îngrămădite la un loc ca ntr’un oraş. Pe deasupra se văd cu uşurinţă sfărmăturile de vălătuci arşi – roşii ori mai negricioase – şi ici acolo câte un ciob de vas. După aceste observaţii m’am condus când am descoperit cele cinci staţiuni preistorice din epoca de piatră (Neolitică) din jurul satului Hândreşti, staţiuni ce au fost cercetate şi identificate în ziua de 28/9/927 de o comisiune în frunte cu D-l D-r I. Andriescu Prof. de Arheologie Preistorică la Univ. din Bucureşti şi Directorul Muzeului Naţ. De Antichităţi. Procedând în felul arătat mai sus fiecare învăţător ori preot are putinţa a se mândri că a contribuit în măsura puterii sale la reconstituirea „Preistoriei Daciei”, atât de necesară pentru dovedirea continuităţii şi existenţii unei civilizaţii – multora superioară – a strămoşilor noştri, dând totodată material îndestulător pentru ca străduinţele istoricilor noştri să fie încununate de succes; iar lucrările existente să fie bazate pe material real şi necontestabil, lucrările existente nefiind suficiente şi nici îndeajuns de documentate. Ştiu că în şcoala normală, seminarii – ba şi licee – nu se vorbeşte la Programă de un curs de Arheologie Preistorică. (D-l Prof. Andriescu (Andrieşescu) a promis că va interveni pentru a se prevedea un asemenea curs, sau, cel puţin a câtorva conferinţe anuale în fiecare şc. Normală şi seminar). Socot că voi fi de folos arătând ce cărţi am citit eu pentru a ajunge la cunoştinţele trebuitoare unei asemenea preocupări:

1. I. Simionescu – Omul dela Cucuteni Cunoşt. Fol. Seria A. No. 19. C.Rom.

2. I. Andriescu (Andrieşescu) – Dela Preistorie la Evul Mediu? C. Rom.

3. I. Andriescu (Andrieşescu) – Piscul Crăsani Memoriile Acad. Rom.

4. „ „ „ – Tezaurul dela Vâlci-Frân Secţia Istorică

5. V. Pârvan – Începuturile vieţii Romane la gurile Dunării. Cult Naţ.

6. „ „ – Memoriale. Cult. Naţ.

7. „ „ – Getica – Acad. Rom. Secţia Istorică

8. „ „ – Histria – „ „ „ „

9. Al. Odobescu – Opere Compl., vol. III Ed. Minerva

10. A. Xenopol – Istoria Românilor vol. I

11. N. Densuşianu – Dacia Preistorică.

Acum se proecteaza înfiinţarea unui muzeu al Romanului. Înzestrarea lui cu material

necesar va reveni în bună parte preoţilor şi învăţătorilor. M’aş simţi foarte mulţumit dacă fiecare coleg – preot şi învăţător – dând atenţie rândurilor de mai sus va căuta a contribui cât de puţin la întemeerea lui şi în special a secţiei de bază a oricărui muzeu „Secţia Preistorică” atât de interesantă din punct de vedere ştiinţific şi istoric, descoperind în raza sa de activitate urme preistorice care să ne furnizeze material îndestulător şi interesant. Mai nu există judeţ în ţara noastră care să întreacă Romanul nostru în urme istorice şi preistorice. Valorificarea acestor urme depinde de zelul ce D-stră veţi depune. Şi care ar fi acela care s’ar da în lături de la o preocupare pecât de frumoasă şi nobilă pe atât de ştiinţifică şi naţională? Sufletul „apostolilor satelor” care întotdeauna n’a ramas, refractar ştiinţei, va şti a răspunde şi la această chemare ce li se face în interesul lor şi a „Patriei mame”.” (D. ATUDOREI)